Dilemă: dacă lucrurile ies bine atunci cînd nu îți bați capul cu ele, cum să faci să le abordezi fără bătaie de cap? Am încercat toate soluțiile care mi-au trecut prin minte. Majoritatea m-au făcut să-mi pierd concentrarea de tot, stricînd și mai tare treaba. Din cauza asta vineri zborul mi-a ieșit cam prost, și asta după două zile destul de reușite. Cum să fac să fiu consistent, ca odată ce imi iese, să-mi iasă și de atunci încolo?
În formație cu un uliu. Ăstuia îi iese de fiecare dată…
Marți am revenit la zbor și deși la început m-am descurcat binișor, spre final iar am început să dau rateuri inexplicabile. Azi însă (miercuri) a fost invers – am avut un început bunicel, cu un rulaj spre platformă destul de ok, apoi un tur de pistă cu toleranțe depășite, după care am început să-mi revin.
Nu mi-e clar de ce, dar după ce am început în sfîrșit să fac punct fix, după ce am strîns un procentaj oarecum acceptabil de aterizări reușite, după ce am scăpat de cîteva defecte grave la lansări – adică lucruri relativ grele – am avut probleme la zborul în linie dreaptă din turul de pistă, nereușind să rămîn întotdeauna în toleranțe. De vreo cîteva ori am avut variații de altitudine de aproape o sută de picioare, cît un bloc de 10 etaje! (Limita acceptată e abia cît unul de 4 :) )
Ca să rezolvăm problema – sper că definitiv, Andrei a decis să facem un micro-raid, o excursie la nordul zonei 4 în direcția Bănești – Cîmpina. Am urcat la o mie de picioare și Andrei mi-a dictat un cap.
Un cap. (Plouă!)
Aici, la drum lung și cu nițică viteză (aproximativ 90 de noduri, deci vreo 170 km/h) am ținut cu dinții de toți parametrii.
Parametri constanți! (în viraj)
De fapt e nevoie de mai puțină îndîrjire decît las să se înțeleagă, pentru că dacă baleiezi periodic tabloul de instrumente, reții tendințele proaste și le corectezi cu răbdare, fiecare pe rînd, treaba devine destul de simplă și chiar reconfortantă…
– Atenție toate zborurile, așteptăm să fim survolați de niște MiG-uri la ora 9:55! Dar nu știm exact dacă e ora locală sau UTC… așa că toată lumea jos!
Andrei și cu mine, în YR-MDX, tocmai eram pe punctul să cerem pornirea motorului la platformă. În loc, Andrei mi-a satisfăcut curiozitatea despre sistemul de navigație Garmin de la bord. E o jucărie foarte capabilă, dar neavînd o tastatură e nevoie de ceva timp ca să te obișnuiești cu controalele nu foarte intuitive. Din fericire, cei de la Garmin oferă gratuit un simulator cu care se pot face inclusiv raiduri virtuale.
Din nefericire, aplicația merge doar pe Windows…
Azi s-au întîmplat mai multe lucruri noi pentru mine. De pildă, am asistat la o decolare în formație a trei avioane ultraușoare de la aeroclubul vecin. Chestia cu navigatorul a fost o altă noutate, pînă acum eu folosindu-l doar pe post de radio. MiG-ul, că unul singur a fost, ne-a survolat pe la 10:05 ora locală. Ca de obicei cînd zboară armata, toată lumea trebuie să-i facă loc (de parcă într-o situație reală chiar așa ar fi!), așa că toate avioanele și elicopterul nostru au stat cuminți la sol. Pilotul a trecut la verticală avînd, totuși, grația de a ne saluta cu aripile. A fost și prima dată cînd am văzut un MiG la altitudine mai mică, eu nefiind un împătimit al mitingurilor aviatice…
O altă noutate a fost că am zburat aproape 2 ore fără probleme majore, și exercițiile făcute (tururi de pistă mari și mici, cu apropieri la platformă, aterizări, decolări și lansări, plus un rulaj sau două) încep, încetuc-încetuc, să-mi iasă.
Focusul zilei au fost apropierile la platformă. Puțina experiență pe avion pe care am apucat s-o strîng m-a ajutat să găsesc o pantă cît de cît acceptabilă, și cu toate că în general simt cînd trebuie să accelerez ori să reduc viteza, elicopterul încă nu-mi răspunde așa cum mă gîndesc eu, de fiecare dată. Chestie de exercițiu, sînt sigur, și de-aia am și insistat cu tururi de pistă mici ca să apuc să fac cît mai multe astfel de apropieri, dar și cu cîteva tururi mari, ca să învăț reperele la sol.
Am avut parte de nori și chiar ploaie, deși vizibilitatea a rămas bună, dar la ultimul tur de pistă ne-am intersectat de cîteva ori cu niște rămășițe de nori. Sigur că am avut întotdeauna solul la vedere, dar jocul cu norii mi-a plăcut dintotdeauna. Cine nu s-a uitat vreodată la cer întrebîndu-se cum e să te joci cu un nor? Eu unul, de multe ori!
Cică dansul Pasodoble e inspirat din luptele cu taurii, ceea ce îl face cu atît mai potrivit ca titlu pentru articolul de azi.
„Fără încordare!”
Azi m-am certat cu maneta colectivă, zisă și „pas”, care la punct fix și rulaj trebuie lăsată cît mai mult în pace sau acționată cît mai fin. Problema cu pasul e că umblînd la unghiul de incidență al palelor modifici destul de drastic aerodinamica zborului ceea ce influențează la fel de drastic atitudinea generală a elicopterului, ceea ce necesită intervenții la toate celelalte controale.
„Vezi de cît de puțină încordare e nevoie?”
– Dacă miști încet, guvernorul intră puțin; dacă miști brusc, și guvernorul se bagă tare, îmi explică Andrei.
Rulajele mi-au ieșit marginal mai bine decît ieri, „pe porțiuni”, punctele fixe – nu chiar la fel de bine, însă girații nu am putut face aproape deloc din cauza vîntului (și a pilotului, evident).
Vîntul se întețește puțin…
Norii se strîng, o Cessna decolează…
O oră care nu a fost irosită, dar nici nu s-a terminat cu foarte mult entuziasm. Nu-i nimic, învățăm!
După un weekend în care am cugetat la aterizare în toate felurile posibile, azi am revenit la zbor și, pe o vreme superbă, mi-au reușit cîteva. Adică majoritatea din 24 de aterizări, cumulate într-o oră și jumătate în care am făcut și niște rulaje, girații și chiar un prim tur de pistă pe sud.
Sfatul lui Andrei despre o ușoară viteză înainte, la aterizare, a dat roade. Odată stabil în pernă, dacă las foarte ușor de pas, elicopterul capătă de la sine o foarte mică înaintare, aproape că nici nu e nevoie să aplic presiune pe manșa ciclică ci doar să nu corectez. Păstrînd capul nemișcat și reparînd imediat eventualele tendințe laterale, trebuie apoi doar să continui coborîrea pînă la touchdown.
La decolare: cu picior stînga pe măsură ce crește puterea.
Imediat la touchdown mi s-a întîmplat cam des să nu compensez lipsa subită de cuplu cu comanda palonierului drept, așa că unele aterizări m-au găsit cu nasul puțin în stînga. E foarte tentant ca, văzîndu-mă în sfîrșit pe sol, să uit că mai am de pilotat elicopterul și acolo!
Decolare, stabilizare la punct fix, rulaj cîțiva pași în față, stabilizare la punct fix, aterizare. Apoi de la capăt. Am țopăit în felul ăsta de-a lungul pistei, apoi paralel cu pista, ba cu vîntul în față, ba cu soarele în față, transpirînd amîndoi copios.
Țup-țup!
– Întreabă-i pe ăștia de la avioane, zice Andrei, dacă pot să facă 10 aterizări în 5 minute! Trecuse un sfert bun de oră și abia răzbisem, țup-țup, pînă la jumătatea pistei…
Rulajele cu viteză mică îmi ies deocamdată așa și-așa, mai trebuie să mă obișnuiesc cu raportul între comenzi astfel încît să rezulte o atitudine constantă și o viteză fixă, dar cel puțin am reușit să ajung, de bine de rău, de la punctul A la punctul B fără să mai trec prin punctul C (aflat undeva prin Moldova).
După o pauză, și cu celălalt elicopter, am exersat și cîteva lansări. Evident, și aici am dat de probleme. Imediat ce elicopterul iese de pe pernă, trebuie acționat vizibil asupra pasului și a manșei ciclice; aerodinamica fenomenului o înțeleg, dar exact cît să acționez încă nu simt și ba urc din cauză că nu cobor botu’ destul, ba dimpotrivă. La frînare simt cînd trebuie să vin cu putere dar mi se duce naibii heading-ul, pentru că variațiile mari ale pasului necesită variații ample ale pedalelor, care deocamdată mă cam timorează.
„Acolo-s 80 de grade!”
Cam asta vedeau și americanii în 1944, mai puțin blocurile comuniste…
Cam de asta am avut parte azi. Am exersat aterizările, cu destul de puțin succes, timp de o oră, apoi pauză, apoi încă vreo jumătate de oră.
La punctul fix coboram milimetric pasul, elicopterul se lăsa ușor pe perna lui de aer, și acolo… aluneca în toate părțile. Eu supracompensam, pierdeam atitudinea, urcam și o luam de la capăt. Mi-a luat cred și un sfert de oră ca să cobor jumătate de metru. Cînd insistam să-l împing prin pernă, mîngîind manșonul manetei colective cu degetul mare, că împins nu se poate chema că făceam, începeam imediat să derapez.
– Ai voie să aterizezi cu o foarte mică viteză de înaintare, dar în niciun caz și sub nicio formă cu mișcare laterală ori spre spate, îmi repetă Andrei salvîndu-ne în mod repetat de dynamic roll-over. Ce stresant trebuie să fie uneori să fii instructor, lîngă unul ca mine…
M-am lăsat păgubaș mai tîrziu decît ar fi fost cuminte, și am întins-o spre casă, să fac prin ploaie cei 274 km…
Vremea s-a îndreptat, așa că azi am mai zburat o oră și jumătate, fără pauză. Aș mai fi zburat, dar spre final începusem să obosesc și nu-mi mai reușeau toate.
Exercițiul de azi a fost despre rulaj, ceea ce evident începe și se termină cu un punct fix. De fapt, după cum îmi tot repetă Andrei, rulajul (ca și aterizarea) e doar un punct fix care nu e fix pe una din direcții, în rest se aplică toate celelalte reguli.
Am făcut, de-a lungul pistei, staționări și rulaje cu fața și cu spatele (take that, aeroplanes!). Căutînd mereu să-mi… distragă atenția, Andrei a abordat subiecte de discuție dintre cele mai variate și neobișnuite… de pildă, încercînd să-mi explice stilul de muzică „dubstep”:
– Imaginează-ți un bas continuu și pe el suprapus un zgomot de modem de 56k…
De ce? Pentru că se pare că punctul fix e o manevră care iese bine doar atunci cînd e făcută instinctiv, și chiar așa e. Cu cît mă concentrez mai tare, cu atîta îmi iese mai prost. Dar distras fiind de discuție, aproape întotdeauna mi-au reușit staționări decente. Ba chiar o dată, la indicația lui Andrei de a reveni pe pistă după ce făcusem loc unei Cessne, manevra de reînscriere în viraj cu spatele mi-a reușit de minune tocmai pentru că doar m-am gîndit la ce aș vrea să fac și elicopterul mi-a „citit gîndurile”. Dacă aș fi vrut să fac un viraj cu spatele terminat tocmai pe axul pistei, aș fi transpirat degeaba o oră întreagă. Instinctiv însă, mi-a reușit de minune.
Problema cu manevrele instinctive însă e că nu le poți face conștient, că atunci nu mai sînt instinctive. Și uite-așa încerci să faci ceva fără să încerci… ci doar făcînd!
– Te rog hai un metru mai în spate, mă adresez eu politicos elicopterului, temîndu-mă să nu trag prea tare de manșă.
– Nu-l ruga, fă-o! răspunde Andrei pe intercom.
Toată chestia asta aduce mult mai mult cu dresajul decît cu pilotajul, ca să fiu sincer. Nu sînt sigur cine pe cine dresează, dar îmi place la nebunie, mai ales cînd îmi iese!
O altă paralelă care mi-a venit în minte este între punctul fix și recepția la radiotelegrafie. După ce te antrenezi suficient poți avea frumoasa surpriză să auzi semnalele Morse în căști și să îți privești mîna transcriindu-le în litere pe hîrtie, fără să faci conștient actul de a le traduce, mental, din sunete în simboluri. Devii un fel de imprimantă umană.
Andrei mi-a arătat ieri pe YouTube un clip cu un tip care încearcă de nu știu cîte ori o figură pe skateboard, căzînd și căzînd și căzînd și căzînd și căzînd pînă cînd, în final, îi iese. „Ăsta e punctul fix”, îmi zice…
Later edit: Andrei mi-a trimis și clipul, mulțumesc!
– Șerpuim ca la samba conga, zice Andrei în timp ce încerc să-mi doresc cît mai convingător ca elicopterul să revină la cercul de pe platformă…
…platformă pe care am revenit, după vreo lună de pauză, reușind – ÎN SFÎRȘIT! – un punct fix cît de cît decent! Victorie!
Victorie!
Ne așteptam, și Andrei și eu, ca după atîta pauză să am nevoie de o reclimatizare serioasă, dar spre suprinderea mea completă, staționarea la punct fix mi-a reușit destul de bine! Mult mai bine decît la ultimul zbor!
– Trebuie doar să simți intenția elicopterului de a-și schimba atitudinea, și răspunzi cu intenția ta de a-l contraacara, fără să acționezi vizibil asupra comenzilor, îmi explică Andrei, după care demonstrativ începe să fluiere valsul „Valurile Dunării”, ca răspuns la un balans involuntar.
„Și din spate ți se vede rînjetu’…!”
– În cerc e bine, în triunghi e cel mai bine, mai zice el, referindu-se la figurile vopsite pe platformă. Încerc să păstrez heading-ul fix cu picioarele, să țin manșa cît mai nemișcată făcînd corecții infime și să susțin pasul fără să-l urc sau cobor, ca să nu stric echilibrul, și îmi reușește! Litera „H” e destul de fixă sub sania elicopterului! Rînjesc fericit – cîtă vreme am așteptat momentul ăsta! – și elicopterul stă ascultător destul de nemișcat!
Abia am avut curaj să fur o privire la Andrei…
Îmi mai scapă cîte un mic balans, Andrei mai aduce vorba de Gloria Estefan, dar per ansamblu nu am mai scotocit tot aerodromul după platformă, ca dățile trecute. Senzația de reușită e teribilă. Ce-i drept, m-a ajutat și un vînt laminar și fără rafale, nu prea puternic, într-o atmosferă care în sfîrșit s-a liniștit după două săptămîni dezastruoase din punct de vedere meteo.
Ca să evităm suprasolicitarea am mai făcut și cîteva tururi de pistă, dar pe direcție inversă, ca să aterizăm cu vînt de față, și mi-am reamintit reperele virajelor.
Știu că un astfel de succes e deseori urmat de o cădere (figurativă!) dar sper ca mîine vremea să nu se strice și chiar dacă nu mi-o ieși totul ca azi, să regăsesc secretul punctului fix!
Pînă atunci însă… URA!
Un minut și trei sferturi dintr-o oră și jumătate deloc rea!
– Ține heading-ul constant, nu munci atîta cu manșa, ai răbdare să reacționeze, nu uita că cel mai important e heading-ul, îmi repetă Andrei într-una.
Mă chinui să țin totul sub control.
– Te chinui, nu trebuie să te chinui, trebuie să stai relaxat și să ții heading-ul constant, gîndește în atitudine…
„tre’ să-i dau un pic de comandă în față!” mă gîndesc.
-…nu în comenzi!
"Nu fixa reperul cu privirea! Privește în gol, dincolo de el..."
Mă uit fix la mîneca de vînt și încerc s-o fixez de parbriz…
– Nu fixa nimic cu privirea! Te uiți în gol, dincolo de reper, și încerci să simți schimbările în asietă cu coada ochiului! Nu uita să ții heading-ul constant, asta e cel mai important!
Și uite-așa a trecut o oră întreagă. Cu toate că ieri reușisem să fac niște puncte oarecum fixe, azi nu mi-a mai ieșit aproape deloc. Așa că am venit la hangar tare dezamăgit și am făcut o pauză în care Andrei a încercat tot ce-a știut ca să mă readucă în parametri, apoi am mai băgat o fisă.
– Ai venit hotărît să-ți iasă azi, fie ce-o fi, mi-a zis. Asta nu e bine. Dacă te concentrezi prea mult, nu-ți iese. Nu uita că scopul tău e să muncești cît mai puțin, dacă se poate chiar deloc. Atîta timp cît ții heading-ul fix, restul vine mai ușor!
Cum am decolat de pe platformă, a reînceput distracția, dar de data asta am schimbat reperul – am trecut la un turn înalt din zare – și mi s-a părut că ar fi o idee bună să-l țin mai nemișcat. Am început să lucrez mai mult cu picioarele și, ca prin minune, elicopterul a devenit mult mai docil, încît am reușit niște puncte fixe de vreo zece secunde (sau cel puțin sper că au avut atîta).
– Heading, heading, heading, heading, heading, heading, heading, heading, heading, heading, heading, heading, heading, heading, heading… repetă într-un Andrei cu vocea impersonală a sistemelor de alertă vocale cu care-s dotate avioanele de linie.
După jumătate de oră în care m-am bucurat că am descoperit unul din secretele punctului fix – să păstrezi heading-ul constant –, pe platformă după aterizare l-am interogat pe Andrei:
– Auzi, tu de ce nu mi-ai zis pînă acuma să țin heading-ul constant?!
Aruncîndu-mi o privire de calibrul 7,62 mm, instructorul-șef al școlii și-a dat jos din mers un papuc ca să mă bată cu el…
Dacă ați citit articolele anterioare probabil ați învățat deja pe de rost, cel puțin din debriefing-urile mele, ceea ce mi s-a repetat de sute de ori: că la punctul fix cel mai important e să păstrezi un heading constant, adică să nu gireze defel elicopterul. De ce nu am percutat pînă acum la asta așa cum trebuie, nu am nici cea mai vagă idee.
Ziua de azi a debutat cu 4 ore de teorie în compania d-lui prof. Buruiană, care a venit la Strejnicu special pentru mine. Am terminat cu dînsul ultimele capitole despre motoare și am discutat cele 4 teste pe care i le-am dat data trecută și acum mi le-a adus corectate; se pare că m-am descurcat onorabil, deși erau unele întrebări-capcană. Testele cu pricina se refereau la aerodinamică; mi-a mai lăsat un set de teste de motoare, și apoi mi-a spus:
– Pentru școală, testele pe care le-ați făcut sînt bune (dl. profesor are grația să mi se adreseze cu „dumneavoastră”), dar am să vă mai trimit două seturi, cu nivel mai crescut de dificultate, pe care să le rezolvați așa, de plăcere…
Nu i-am zis că urăsc testele și, chiar dacă am fost și eu profesor, nu mă dau deloc în vînt după școală. Am să îmi încerc puterile cu întrebările mai grele odată ce ajung acasă și îi voi trimite apoi răspunsurile prin email.
Am auzit că sînt unii elevi care, chiar dacă plătesc școala din buzunar, se feresc de teorie și preferă să se rezume la cunoștințe dobîndite în zbor. Bănuiesc că e și ăsta un mod de-a face lucrurile, dar eu unul țin prea mult la viața mea ca să nu încerc să învăț orice detaliu care, într-o bună zi, ar putea să mă scoată dintr-un necaz!
Andrei mi-a dat timp cît să casc de două ori apoi am făcut briefing-ul, am coborît la vizita medicală și apoi la hangar. L-am scos pe YR-MDV și i-am făcut preflight-ul în soare, ceea ce mi-a luat 5 minute și lui Andrei suficient timp cît să demonteze ușa din stînga, lucru perfect admis conform manualului elicopterului. În cabină erau deja 31 de grade!
"See? No door!"
După pornirea motorului am cerut rulajul la platformă și ne-am pus pe treabă: eu pe mestecat mămăliga, Andrei pe dat sfaturi și supravegheat. Parcă mi-a mai dispărut un pic din încordarea de ieri, în sensul că am reușit să încordez doar piciorul stîng azi…
Avînd acces sub control la toate comenzile m-am convins (cognitiv, că mental le visez și noaptea) de cîteva lucruri. De pildă, că trebuie să am răbdare. Efectele corecțiilor pe care le fac apar după secunde bune, și asta nu înseamnă că trebuie să corectez mai tare, ci doar să aștept după păsăroi. Sau că într-adevăr lucrurile ies bine atunci cînd muncești cel mai puțin. Cum spunea Jan Hornung, pe care-am mai citat-o, secretul punctului fix e să nu faci nimica – să lași naibii elicopterul să atîrne pe cer. Sună simplu, dar ca să poți să nu faci nimic trebuie să găsești mai întîi o atitudine ideală, care însă trebuie căutată cu pași minusculi, aproape insesizabili. Mișcările mele ocazionale nepotrivit de mari pe manșa ciclică l-au făcut pe Andrei să-și amintească de propriul său debut la punct fix și indicația ireproductibilă a instructorului său cu privire la raportul între pilot și manșă, indicație pe care mi-a repetat-o azi de fiecare dată cînd greșeam… adică de o grămadă de ori.
Totuși, de cîteva ori mi-au reușit niște staționări destul de stabile, care mi-au dat multă satisfacție, cum e asta:
– Nu uita prioritățile, îmi repetă Andrei. Cel mai important e heading-ul. Ține casa aia portocalie în același loc. Apoi atitudinea, și abia la urmă înălțimea!
Era nevoie să-mi tot repete că înălțimea e deocamdată pe ultimul loc, pentru că mi-a luat puțin timp ca să mă obișnuiesc cu variațiile incredibil de fine, milimetrice, care trebuie aplicate manetei colective pentru a potoli urcarea sau coborîrea.
– Ține-ți degetul mare lipit de scaun sau de picior, în felul ăsta vei avea mereu un reper și simți mai ușor pasul, m-a învățat el.
Exercițiul a fost întrerupt după exact 30 de minute de o sirenă insistentă: ELT-ul se declanșase singur, lucru ce ne-a obligat să venim urgent la hangar și să anunțăm pe la autorități că alarma e falsă… Mecanicii s-au tot uitat la dispozitiv, l-au resetat, pînă la urmă părea că și-a revenit așa că am alimentat și ne-am pregătit din nou de plecare.
Beep! Beep! Beep! Beep!
– Poate într-un univers paralel am avut un accident și ELT-ul a traversat în realitatea noastră, glumesc eu.
– Da, ne trebuie titirezul lui DiCaprio, percutează imediat Andrei…
A doua jumătate de oră a fost cam la fel. Am încercat cîteva decolări urmate de punct fix, dar mi-au ieșit decolări urmate de rulaj. Totuși, e un început, și după cum îmi repetă Andrei la debriefing, nu trebuie să mă aștept să-mi iasă totul din prima.
Am făcut și un tur de pistă ca să ne mai răcorim prin ușa lipsă, și exact după 30 de minute… ELT-ul și-a dat drumul din nou. Așa că am încheiat pe azi. Pînă acum am strîns 7 ore de zbor pe R22!
La debriefing:
"Nu trebuie să te aștepți să-ți iasă totul din prima!"
Nu trebuie fixată atenția pe nimic!Nu încerca să faci corecții instantanee!
Ținta este o atitudine corectă, în această faza se ignoră deplasările mici.
La rulaj, ca și la punctul fix, contează atitudinea și heading-ul!
Deschid caietul de briefing și citesc: „EXERCIȚIUL nr. 8a: Zborul staționar cu efect de sol.” Ura! Azi în sfîrșit începem să învățăm despre ceea ce face un elicopter să fie elicopter; principalul lui avantaj, și pe deasupra domeniul și titlul blogului aici de față: punctul fix.
Cea mai mișto chestie la un elicopter este că poate să stea fără să facă nimic, agățat pur și simplu în aer deasupra solului. Cînd spun că poate să stea nemișcat deasupra unui punct fix, mă gîndesc că la comenzi e Andrei; atunci cînd preiau eu comenzile, reușesc deocamdată, preț de cîteva secunde, să rămîn în județul Prahova.
În cele cîteva rare și scurte momente cînd am reușit să țin mașinăria relativ nemișcată în aer, Andrei mi-a arătat triumfător palmele:
– Uite, eu nu-i fac nimic! It’s all you!
"It's all you!"
Punctul fix e probabil cea mai dificilă, sau cel puțin cea mai frustrantă manevră din școala de zbor – asta pînă-ți iese. Mie încă nu-mi iese, iar la stadiul în care mă aflu mi se pare că o să am nevoie de vreo mie de ore pînă prind șpilul. Manevrele care trebuie făcute sînt atît de mici că deseori nici nu le sesizez ca presiune în palmă, și totuși elicopterul reacționează teribil la ele. Iar atunci cînd mi se pare că am găsit un punct neutru unde totul e în echilibru, domnu’ guvernor are chef de poante, zice „ți-ajunge” și dă totul peste cap. Încercînd să corectez, adaug doar un pitic de milimetru în cursa manșei, Andrei zice „prea muuuuuult” de parcă aș fi împins-o doi metri, și foarte rar reușesc să stabilizez supracorecția. De cele mai multe ori demarez niște oscilații datorate faptului că aerodinamica și inerția întîrzie răspunsurile mașinăriei, înjurăturile plouă în intercom în patru limbi întrerupte de „I have control” al instructorului…
După 45 de minute de încercări, întrerupte periodic de cîte-un tur scurt pentru a nu ajunge la limitările pentru Maximum Continuous Power, am concluzionat că mai mult de-atît n-o să fiu în stare să fac în momentul respectiv așa că am cerut voie să venim acasă.
„It’s all you!”
Debriefing:
Nu înjura dacă asta îți distrage atenția. Dacă nu-ți distrage atenția, dă-i înainte.
Evităm pilot-induced oscillations.
Hotărîre <> exces de zel!
Evoluția este corespunzătoare.
Ce-i drept, hotărîrea nu-i același lucru cu excesul de zel, dar cum știi unde-i linia? Oricum, eu sper că în general some action e mai bine decît no action…
Punct Fix 