Mereu mi-am dorit să zbor cu elicopterul. Chiar dacă în 2009 am început niște cursuri de zbor cu avionul ultraușor, de fapt visul meu avea un mare rotor deasupra.

Pasiunea m-a împins să citesc manuale de zbor de elicopter înainte să am ocazia să urc vreodată într-unul. Pe cel emis de autoritatea americană l-am citit încă de prin 2008-2009, iar unii mecanici de la baza aeriană SMURD au fost foarte amabili și înțelegători, arătîndu-mi și explicîndu-mi tot ce voiam să știu despre EC-135… la modul în general teoretic.

Cu EC-135 nr. 340 de la SMURD Tîrgu Mureș

Nefiindu-mi suficient, am profitat de două ocazii ca să iau niște mici lecții de zbor pe elicopter: una în Nottingham, UK și una lîngă Boston, în America.

După zborul de la Nottingham, UK

Cu cele două ocazii i-am rugat pe instructori să încerce să pompeze în mine cît mai multe cunoștințe, în cele 2 ore și jumătate totalizate, și

După zborul din Boston

am reușit cel puțin să-mi fac o idee despre cum e să zbori într-un elicopter, chiar dacă într-unul mic cum e Robinson R22.

Din păcate școala de zbor pe elicopter e mult mai scumpă decît pe avion, așa că multă vreme pasiunea mea a rămas la nivelul de vise și cărți. Din cele din urmă mi-am cumpărat o grămadă, unele mai bune decît altele, unele haioase (de pildă, „KISS the Sky” al lui Jan Hornung mi-a plăcut atît de mult încît i-am mai comandat una din cărți, fără legătură cu elicopterele) și unele seci, unele cu poze și unele cu diagrame, unele de hîrtie și altele pe Kindle.

E clar că cititul despre zbor nu poate înlocui zborul, iar ocazia să închid distanța între cele două mi-a apărut la începutul lui 2012 cînd, dînd o raită din întîmplare pe site-urile școlilor românești de elicopter, am dat de un mic anunț pierdut într-o pagină pe site-ul Școlii Superioare de Aviație Civilă: datorită recentei achiziții a două elicoptere Robinson R22, școala era acum în poziția de a oferi cursuri de pilotaj de elicoptere la un preț foarte competitiv pentru întreaga Europă.

Chiar și așa redusă suma era foarte mare, însă am găsit înțelegere la toți factorii de decizie: directorul școlii care mi-a permis să plătesc în rate, instructorul șef care mi-a promis că n-o să cheltuiesc banii degeaba (unii instructori vor doar să treacă prin orele de zbor indiferent dacă studentul rămîne sau ba cu ceva), dar cel mai mult la soția mea, care mi-a răbdat obsesia de la bun început și a acceptat efortul major (mult mai mult decît financiar!) pe care familia noastră l-a făcut ca eu să pot începe școala de pilotaj.

Odată luată decizia, m-am mutat la București pentru cîteva săptămîni de teorie foarte intensivă, urmate de două săptămîni de zbor la aerodromul din Strejnic, unde – fără să termin toate orele de zbor – se desfășoară majoritatea celor aici povestite.

Sper ca micile mele istorii să răspundă unor întrebări pe care le-ar putea avea cei care ar vrea să devină piloți de elicopter dar nu știu cum.