Dilemă: dacă lucrurile ies bine atunci cînd nu îți bați capul cu ele, cum să faci să le abordezi fără bătaie de cap? Am încercat toate soluțiile care mi-au trecut prin minte. Majoritatea m-au făcut să-mi pierd concentrarea de tot, stricînd și mai tare treaba. Din cauza asta vineri zborul mi-a ieșit cam prost, și asta după două zile destul de reușite. Cum să fac să fiu consistent, ca odată ce imi iese, să-mi iasă și de atunci încolo?

În formație cu un uliu. Ăstuia îi iese de fiecare dată…

Marți am revenit la zbor și deși la început m-am descurcat binișor, spre final iar am început să dau rateuri inexplicabile. Azi însă (miercuri) a fost invers – am avut un început bunicel, cu un rulaj spre platformă destul de ok, apoi un tur de pistă cu toleranțe depășite, după care am început să-mi revin.

Nu mi-e clar de ce, dar după ce am început în sfîrșit să fac punct fix, după ce am strîns un procentaj oarecum acceptabil de aterizări reușite, după ce am scăpat de cîteva defecte grave la lansări – adică lucruri relativ grele – am avut probleme la zborul în linie dreaptă din turul de pistă, nereușind să rămîn întotdeauna în toleranțe. De vreo cîteva ori am avut variații de altitudine de aproape o sută de picioare, cît un bloc de 10 etaje! (Limita acceptată e abia cît unul de 4 :) )

Ca să rezolvăm problema – sper că definitiv, Andrei a decis să facem un micro-raid, o excursie la nordul zonei 4 în direcția Bănești – Cîmpina. Am urcat la o mie de picioare și Andrei mi-a dictat un cap.

Un cap. (Plouă!)

Aici, la drum lung și cu nițică viteză (aproximativ 90 de noduri, deci vreo 170 km/h) am ținut cu dinții de toți parametrii.

Parametri constanți! (în viraj)

De fapt e nevoie de mai puțină îndîrjire decît las să se înțeleagă, pentru că dacă baleiezi periodic tabloul de instrumente, reții tendințele proaste și le corectezi cu răbdare, fiecare pe rînd, treaba devine destul de simplă și chiar reconfortantă…

– Ce e mlaștina asta?!
– Ăsta e rîul Prahova…