Deochiul Ploieștiului

În meniul dimineții de azi am servit după cum urmează: decolare, rulaj la platformă, apoi exerciții cu guvernorul oprit. Jucăria asta e ca un pact cu Bill Gates: îți dă cu o mînă, și îți dă în cap cu cealaltă. Mie stresul indus de comanda suplimentară a gazului mi s-a părut acceptabil, iar faptul că nu se mai amesteca nimeni în comenzile mele la punct fix, și mai acceptabil.

Am exersat și turul de pistă fără guvernor. Odată în regim de croazieră intervențiile pe manșonul manetei colective sînt ca și inexistente și lipsa guvernorului nu e deloc un factor de stres. Abia la aterizare, decolare și punct fix e nevoie din cînd în cînd să intervii pentru a potoli sau ațîța un pic motorul.

Timp de 11 sezoane, piloții din MASH au zburat fără guvernor.

E discutabil dacă pentru un elev începător e mai bine cu guvernor sau fără. În prima fază a învățării punctului fix, mișcările mai bruște jignesc guvernorul, care atunci își bagă violent coada, aruncînd la gunoi efortul elevului de-a sta naibii pe loc, și generînd oftaturi de pe scaunul din stînga. Pe de altă parte, e vorba de un lucru în plus la care trebuie să fii atent… în concluzie, habar n-am. :)

Cuplînd apoi la loc dispozitivul am continuat exercițiile cu niște tururi de pistă mari și mici, lucrînd la panta finală și apropierea de platformă astfel încît viteza verticală și cea orizontală să devină zero fix deasupra cercului.

Și aici, ce surpriză! e important să nu mă încordez și să reacționez finuț dar suficient. Atitudinea trebuie păstrată, iar viteza de coborîre menținută și controlată din colectiv, ocazie cu care trebuie corectat încontinuu și capul.

– Evită să ții manșa înțepenită, zice Andrei. Trebuie să compensezi ușor mișcările pasului astfel ca atitudinea să rămînă constantă. Nu e mîner, e comandă! Facem „landing”, nu „brace for landing!”

După aproape 2 ore, și în condiții impuse de traficul destul de consistent, am rămas la platformă să mai exersez punctul fix și aterizările. Au mers destul de ok pînă cînd am avut o surpriză neplăcută: cu toate că vînt nu exista defel, mi-a fost teribil de greu să aterizez cu fața la est, spre Ploiești. Habar nu am de ce.

Surprins, m-am închinat pe rînd la toate punctele cardinale (decolare, punct fix, girație 90 de grade, punct fix, aterizare) și mi-a ieșit binișor în toate părțile, numai spre Ploiești… nu! Abia am făcut 3-4 aterizări chinuite, una sau două cred că au durat cîte un minut bun… Incredibil ce frustrant poate fi uneori să cobori jumătate de metru!

Desigur, e vina Ploieștiului.

Anunțuri

Consistență

Dilemă: dacă lucrurile ies bine atunci cînd nu îți bați capul cu ele, cum să faci să le abordezi fără bătaie de cap? Am încercat toate soluțiile care mi-au trecut prin minte. Majoritatea m-au făcut să-mi pierd concentrarea de tot, stricînd și mai tare treaba. Din cauza asta vineri zborul mi-a ieșit cam prost, și asta după două zile destul de reușite. Cum să fac să fiu consistent, ca odată ce imi iese, să-mi iasă și de atunci încolo?

În formație cu un uliu. Ăstuia îi iese de fiecare dată…

Marți am revenit la zbor și deși la început m-am descurcat binișor, spre final iar am început să dau rateuri inexplicabile. Azi însă (miercuri) a fost invers – am avut un început bunicel, cu un rulaj spre platformă destul de ok, apoi un tur de pistă cu toleranțe depășite, după care am început să-mi revin.

Nu mi-e clar de ce, dar după ce am început în sfîrșit să fac punct fix, după ce am strîns un procentaj oarecum acceptabil de aterizări reușite, după ce am scăpat de cîteva defecte grave la lansări – adică lucruri relativ grele – am avut probleme la zborul în linie dreaptă din turul de pistă, nereușind să rămîn întotdeauna în toleranțe. De vreo cîteva ori am avut variații de altitudine de aproape o sută de picioare, cît un bloc de 10 etaje! (Limita acceptată e abia cît unul de 4 :) )

Ca să rezolvăm problema – sper că definitiv, Andrei a decis să facem un micro-raid, o excursie la nordul zonei 4 în direcția Bănești – Cîmpina. Am urcat la o mie de picioare și Andrei mi-a dictat un cap.

Un cap. (Plouă!)

Aici, la drum lung și cu nițică viteză (aproximativ 90 de noduri, deci vreo 170 km/h) am ținut cu dinții de toți parametrii.

Parametri constanți! (în viraj)

De fapt e nevoie de mai puțină îndîrjire decît las să se înțeleagă, pentru că dacă baleiezi periodic tabloul de instrumente, reții tendințele proaste și le corectezi cu răbdare, fiecare pe rînd, treaba devine destul de simplă și chiar reconfortantă…

– Ce e mlaștina asta?!
– Ăsta e rîul Prahova…

Noutăți

– Atenție toate zborurile, așteptăm să fim survolați de niște MiG-uri la ora 9:55! Dar nu știm exact dacă e ora locală sau UTC… așa că toată lumea jos!

Andrei și cu mine, în YR-MDX, tocmai eram pe punctul să cerem pornirea motorului la platformă. În loc, Andrei mi-a satisfăcut curiozitatea despre sistemul de navigație Garmin de la bord. E o jucărie foarte capabilă, dar neavînd o tastatură e nevoie de ceva timp ca să te obișnuiești cu controalele nu foarte intuitive. Din fericire, cei de la Garmin oferă gratuit un simulator cu care se pot face inclusiv raiduri virtuale.

Din nefericire, aplicația merge doar pe Windows…

Azi s-au întîmplat mai multe lucruri noi pentru mine. De pildă, am asistat la o decolare în formație a trei avioane ultraușoare de la aeroclubul vecin. Chestia cu navigatorul a fost o altă noutate, pînă acum eu folosindu-l doar pe post de radio. MiG-ul, că unul singur a fost, ne-a survolat pe la 10:05 ora locală. Ca de obicei cînd zboară armata, toată lumea trebuie să-i facă loc (de parcă într-o situație reală chiar așa ar fi!), așa că toate avioanele și elicopterul nostru au stat cuminți la sol. Pilotul a trecut la verticală avînd, totuși, grația de a ne saluta cu aripile. A fost și prima dată cînd am văzut un MiG la altitudine mai mică, eu nefiind un împătimit al mitingurilor aviatice…

O altă noutate a fost că am zburat aproape 2 ore fără probleme majore, și exercițiile făcute (tururi de pistă mari și mici, cu apropieri la platformă, aterizări, decolări și lansări, plus un rulaj sau două) încep, încetuc-încetuc, să-mi iasă.

Focusul zilei au fost apropierile la platformă. Puțina experiență pe avion pe care am apucat s-o strîng m-a ajutat să găsesc o pantă cît de cît acceptabilă, și cu toate că în general simt cînd trebuie să accelerez ori să reduc viteza, elicopterul încă nu-mi răspunde așa cum mă gîndesc eu, de fiecare dată. Chestie de exercițiu, sînt sigur, și de-aia am și insistat cu tururi de pistă mici ca să apuc să fac cît mai multe astfel de apropieri, dar și cu cîteva tururi mari, ca să învăț reperele la sol.

Am avut parte de nori și chiar ploaie, deși vizibilitatea a rămas bună, dar la ultimul tur de pistă ne-am intersectat de cîteva ori cu niște rămășițe de nori. Sigur că am avut întotdeauna solul la vedere, dar jocul cu norii mi-a plăcut dintotdeauna. Cine nu s-a uitat vreodată la cer întrebîndu-se cum e să te joci cu un nor? Eu unul, de multe ori!

Pasodoble

Cică dansul Pasodoble e inspirat din luptele cu taurii, ceea ce îl face cu atît mai potrivit ca titlu pentru articolul de azi.

„Fără încordare!”

Azi m-am certat cu maneta colectivă, zisă și „pas”, care la punct fix și rulaj trebuie lăsată cît mai mult în pace sau acționată cît mai fin. Problema cu pasul e că umblînd la unghiul de incidență al palelor modifici destul de drastic aerodinamica zborului ceea ce influențează la fel de drastic atitudinea generală a elicopterului, ceea ce necesită intervenții la toate celelalte controale.

„Vezi de cît de puțină încordare e nevoie?”

– Dacă miști încet, guvernorul intră puțin; dacă miști brusc, și guvernorul se bagă tare, îmi explică Andrei.

Rulajele mi-au ieșit marginal mai bine decît ieri, „pe porțiuni”, punctele fixe – nu chiar la fel de bine, însă girații nu am putut face aproape deloc din cauza vîntului (și a pilotului, evident).

Vîntul se întețește puțin…

Norii se strîng, o Cessna decolează…

O oră care nu a fost irosită, dar nici nu s-a terminat cu foarte mult entuziasm. Nu-i nimic, învățăm!

Țup-țup

După un weekend în care am cugetat la aterizare în toate felurile posibile, azi am revenit la zbor și, pe o vreme superbă, mi-au reușit cîteva. Adică majoritatea din 24 de aterizări, cumulate într-o oră și jumătate în care am făcut și niște rulaje, girații și chiar un prim tur de pistă pe sud.

Sfatul lui Andrei despre o ușoară viteză înainte, la aterizare, a dat roade. Odată stabil în pernă, dacă las foarte ușor de pas, elicopterul capătă de la sine o foarte mică înaintare, aproape că nici nu e nevoie să aplic presiune pe manșa ciclică ci doar să nu corectez. Păstrînd capul nemișcat și reparînd imediat eventualele tendințe laterale, trebuie apoi doar să continui coborîrea pînă la touchdown.

La decolare: cu picior stînga pe măsură ce crește puterea.

Imediat la touchdown mi s-a întîmplat cam des să nu compensez lipsa subită de cuplu cu comanda palonierului drept, așa că unele aterizări m-au găsit cu nasul puțin în stînga. E foarte tentant ca, văzîndu-mă în sfîrșit pe sol, să uit că mai am de pilotat elicopterul și acolo!

Decolare, stabilizare la punct fix, rulaj cîțiva pași în față, stabilizare la punct fix, aterizare. Apoi de la capăt. Am țopăit în felul ăsta de-a lungul pistei, apoi paralel cu pista, ba cu vîntul în față, ba cu soarele în față, transpirînd amîndoi copios.

Țup-țup!

– Întreabă-i pe ăștia de la avioane, zice Andrei, dacă pot să facă 10 aterizări în 5 minute! Trecuse un sfert bun de oră și abia răzbisem, țup-țup, pînă la jumătatea pistei…

Rulajele cu viteză mică îmi ies deocamdată așa și-așa, mai trebuie să mă obișnuiesc cu raportul între comenzi astfel încît să rezulte o atitudine constantă și o viteză fixă, dar cel puțin am reușit să ajung, de bine de rău, de la punctul A la punctul B fără să mai trec prin punctul C (aflat undeva prin Moldova).

După o pauză, și cu celălalt elicopter, am exersat și cîteva lansări. Evident, și aici am dat de probleme. Imediat ce elicopterul iese de pe pernă, trebuie acționat vizibil asupra pasului și a manșei ciclice; aerodinamica fenomenului o înțeleg, dar exact cît să acționez încă nu simt și ba urc din cauză că nu cobor botu’ destul, ba dimpotrivă. La frînare simt cînd trebuie să vin cu putere dar mi se duce naibii heading-ul, pentru că variațiile mari ale pasului necesită variații ample ale pedalelor, care deocamdată mă cam timorează.

„Acolo-s 80 de grade!”

Cam asta vedeau și americanii în 1944, mai puțin blocurile comuniste…

Deocamdată!

Douăzeci de perne tari

Douăzeci de perne tari

Toate pline cu țînțari…

Cam de asta am avut parte azi. Am exersat aterizările, cu destul de puțin succes, timp de o oră, apoi pauză, apoi încă vreo jumătate de oră.

La punctul fix coboram milimetric pasul, elicopterul se lăsa ușor pe perna lui de aer, și acolo… aluneca în toate părțile. Eu supracompensam, pierdeam atitudinea, urcam și o luam de la capăt. Mi-a luat cred și un sfert de oră ca să cobor jumătate de metru. Cînd insistam să-l împing prin pernă, mîngîind manșonul manetei colective cu degetul mare, că împins nu se poate chema că făceam, începeam imediat să derapez.

– Ai voie să aterizezi cu o foarte mică viteză de înaintare, dar în niciun caz și sub nicio formă cu mișcare laterală ori spre spate, îmi repetă Andrei salvîndu-ne în mod repetat de dynamic roll-over. Ce stresant trebuie să fie uneori să fii instructor, lîngă unul ca mine…

M-am lăsat păgubaș mai tîrziu decît ar fi fost cuminte, și am întins-o spre casă, să fac prin ploaie cei 274 km…

Rulaje fixe și puncte variabile

Vremea s-a îndreptat, așa că azi am mai zburat o oră și jumătate, fără pauză. Aș mai fi zburat, dar spre final începusem să obosesc și nu-mi mai reușeau toate.

Exercițiul de azi a fost despre rulaj, ceea ce evident începe și se termină cu un punct fix. De fapt, după cum îmi tot repetă Andrei, rulajul (ca și aterizarea) e doar un punct fix care nu e fix pe una din direcții, în rest se aplică toate celelalte reguli.

Am făcut, de-a lungul pistei, staționări și rulaje cu fața și cu spatele (take that, aeroplanes!). Căutînd mereu să-mi… distragă atenția, Andrei a abordat subiecte de discuție dintre cele mai variate și neobișnuite… de pildă, încercînd să-mi explice stilul de muzică „dubstep”:

– Imaginează-ți un bas continuu și pe el suprapus un zgomot de modem de 56k…

De ce? Pentru că se pare că punctul fix e o manevră care iese bine doar atunci cînd e făcută instinctiv, și chiar așa e. Cu cît mă concentrez mai tare, cu atîta îmi iese mai prost. Dar distras fiind de discuție, aproape întotdeauna mi-au reușit staționări decente. Ba chiar o dată, la indicația lui Andrei de a reveni pe pistă după ce făcusem loc unei Cessne, manevra de reînscriere în viraj cu spatele mi-a reușit de minune tocmai pentru că doar m-am gîndit la ce aș vrea să fac și elicopterul mi-a „citit gîndurile”. Dacă aș fi vrut să fac un viraj cu spatele terminat tocmai pe axul pistei, aș fi transpirat degeaba o oră întreagă. Instinctiv însă, mi-a reușit de minune.

Problema cu manevrele instinctive însă e că nu le poți face conștient, că atunci nu mai sînt instinctive. Și uite-așa încerci să faci ceva fără să încerci… ci doar făcînd!

– Te rog hai un metru mai în spate, mă adresez eu politicos elicopterului, temîndu-mă să nu trag prea tare de manșă.

– Nu-l ruga, fă-o! răspunde Andrei pe intercom.

Toată chestia asta aduce mult mai mult cu dresajul decît cu pilotajul, ca să fiu sincer. Nu sînt sigur cine pe cine dresează, dar îmi place la nebunie, mai ales cînd îmi iese!

O altă paralelă care mi-a venit în minte este între punctul fix și recepția la radiotelegrafie. După ce te antrenezi suficient poți avea frumoasa surpriză să auzi semnalele Morse în căști și să îți privești mîna transcriindu-le în litere pe hîrtie, fără să faci conștient actul de a le traduce, mental, din sunete în simboluri. Devii un fel de imprimantă umană.

Andrei mi-a arătat ieri pe YouTube un clip cu un tip care încearcă de nu știu cîte ori o figură pe skateboard, căzînd și căzînd și căzînd și căzînd și căzînd pînă cînd, în final, îi iese. „Ăsta e punctul fix”, îmi zice…

Later edit: Andrei mi-a trimis și clipul, mulțumesc!

O primă victorie!

– Șerpuim ca la samba conga, zice Andrei în timp ce încerc să-mi doresc cît mai convingător ca elicopterul să revină la cercul de pe platformă…

…platformă pe care am revenit, după vreo lună de pauză, reușind – ÎN SFÎRȘIT! – un punct fix cît de cît decent! Victorie!

Victorie!

Ne așteptam, și Andrei și eu, ca după atîta pauză să am nevoie de o reclimatizare serioasă, dar spre suprinderea mea completă, staționarea la punct fix mi-a reușit destul de bine! Mult mai bine decît la ultimul zbor!

– Trebuie doar să simți intenția elicopterului de a-și schimba atitudinea, și răspunzi cu intenția ta de a-l contraacara, fără să acționezi vizibil asupra comenzilor, îmi explică Andrei, după care demonstrativ începe să fluiere valsul „Valurile Dunării”, ca răspuns la un balans involuntar.

„Și din spate ți se vede rînjetu’…!”

– În cerc e bine, în triunghi e cel mai bine, mai zice el, referindu-se la figurile vopsite pe platformă. Încerc să păstrez heading-ul fix cu picioarele, să țin manșa cît mai nemișcată făcînd corecții infime și să susțin pasul fără să-l urc sau cobor, ca să nu stric echilibrul, și îmi reușește! Litera „H” e destul de fixă sub sania elicopterului! Rînjesc fericit – cîtă vreme am așteptat momentul ăsta! – și elicopterul stă ascultător destul de nemișcat!

Abia am avut curaj să fur o privire la Andrei…

Îmi mai scapă cîte un mic balans, Andrei mai aduce vorba de Gloria Estefan, dar per ansamblu nu am mai scotocit tot aerodromul după platformă, ca dățile trecute. Senzația de reușită e teribilă. Ce-i drept, m-a ajutat și un vînt laminar și fără rafale, nu prea puternic, într-o atmosferă care în sfîrșit s-a liniștit după două săptămîni dezastruoase din punct de vedere meteo.

Ca să evităm suprasolicitarea am mai făcut și cîteva tururi de pistă, dar pe direcție inversă, ca să aterizăm cu vînt de față, și mi-am reamintit reperele virajelor.

Știu că un astfel de succes e deseori urmat de o cădere (figurativă!) dar sper ca mîine vremea să nu se strice și chiar dacă nu mi-o ieși totul ca azi, să regăsesc secretul punctului fix!

Pînă atunci însă… URA!

Un minut și trei sferturi dintr-o oră și jumătate deloc rea!