Douăzeci de perne tari

Toate pline cu țînțari…

Cam de asta am avut parte azi. Am exersat aterizările, cu destul de puțin succes, timp de o oră, apoi pauză, apoi încă vreo jumătate de oră.

La punctul fix coboram milimetric pasul, elicopterul se lăsa ușor pe perna lui de aer, și acolo… aluneca în toate părțile. Eu supracompensam, pierdeam atitudinea, urcam și o luam de la capăt. Mi-a luat cred și un sfert de oră ca să cobor jumătate de metru. Cînd insistam să-l împing prin pernă, mîngîind manșonul manetei colective cu degetul mare, că împins nu se poate chema că făceam, începeam imediat să derapez.

– Ai voie să aterizezi cu o foarte mică viteză de înaintare, dar în niciun caz și sub nicio formă cu mișcare laterală ori spre spate, îmi repetă Andrei salvîndu-ne în mod repetat de dynamic roll-over. Ce stresant trebuie să fie uneori să fii instructor, lîngă unul ca mine…

M-am lăsat păgubaș mai tîrziu decît ar fi fost cuminte, și am întins-o spre casă, să fac prin ploaie cei 274 km…