– Simulated engine failure in 3, 2, 1… now! anunță sec Andrei.

Las pasul în podea, apăs palonierul drept. Elicopterul o ia la vale. Presez puțin manșa ciclică să urce acul vitezometrului spre 65, dar acul turometrului o ia în sus spre roșu. Ridic de pas ca să evit supraturația, mai mult, trebuie mai mult; ajunge în verde, dar scade viteza. Readuc cumva echilibrul și mă uit pe geam. Pămîntul se apropie dar fără prea mare grabă.

– Ai vreme să te gîndești ce-ai de făcut, să cauți un loc, tot ce vrei, zice Andrei.

Turația rotorului dă să o ia în sus, dau și eu să ridic de colectiv, dar Andrei îl împinge la loc.

– Lasă pasul jos! Dacă facem autorotație, facem autorotație. Split the needles! N-are nimic dacă nu e chiar exact în verde.

Planeta urcă spre mine. Un popîndău, sau hîrciog sau cerb sau ce-o fi, se uită la monstrul care pică din cer spre el cu 500 de picioare pe minut.

– Cînd crezi tu!

Mă pregătesc să fac manevra de schimbare a atitudinii pentru reducerea vitezei încercînd să aproximez înălțimea de 40 de picioare din manual, dar doar ce gîndesc că mîna îmi și trage insesizabil (cred eu) manșa.

– Prea sus! zice Andrei. Te oprești aici și ce mai faci pînă jos? Aștepți perna, abia acolo!

Pînă la urmă ridicăm picioarele spre nori, frînăm, și cînd începem să ne înfundăm, împing tăricel manșa în față și, după redresare, ridic pasul ca să amortizez coborîrea pe ultimii metri, apăsînd și pedala stîngă ca să nu ne rotim spre dreapta.

– Așteaptă cu pasul! Abia cînd ești perfect orizontal tragi de el. Altfel rotorul se oprește de tot!

Autorotația e un amestec de manevre pentru care ai o grămadă de timp, cu manevre care trebuie executate într-o anumită fracțiune de secundă. Fiecare procent de acuratețe îți dă o probabilitate mai mare să scapi nevătămat și cu aparatul intact. Fiecare întîrziere ori avans înseamnă risc crescut la contactul cu solul.

Pe Andrei îl durea gîtul.

Am făcut azi mai multe autorotații, urcînd la verticala aerodromului și coborînd în vînt, de am simțit că mă ia amețeala. Iar înaintea lor am făcut alte cazuri speciale: pene de motor simulate în punct fix, în decolare cu viteză mică ori cu viteză mare, ori pe panta de aterizare. Am repetat opririle rapide, care au început să-mi iasă abia după cîteva parcurgeri ale pistei înierbate. Lansam elicopterul ca pentru decolare, și în toiul manevrei Andrei anunța: „pană simulată de motor, acum!”

Alunecînd pe iarba bătătorită (la Strejnic încă mai există o pistă înierbată lîngă cea de beton) am lăsat urme în pămîntul puțin moale. După cîteva opriri rapide, rulam cu spatele și le admiram…

Vîntul s-a întețit puțin în mijlocul dimineții, așa că am făcut și mici tururi de pistă cu aterizare în diferite configurații ale vîntului. Robinson R22 e un elicopter ușurel și foarte susceptibil la influența curenților de aer. Cînd bat din lateral, jucăria e destul de dificil de ținut în frîu.

Cele două ore de azi au fost ultimele ore din programa de zbor. Mîine dimineață voi avea testul de aptitudini.

După ultima aterizare prevăzută în programa școlară.