Am anunțat că revin la zbor cînd Andrei deja apucase să-și rezerve cîteva zile de concediu, astfel că ultimele două săptămîni am zburat cu un nou instructor: Paul Purcărea. Obișnuit fiind cu Andrei mi-am făcut griji că o să-mi fie greu să mă adaptez unui nou stil de instrucție, dar spre bucuria mea Paul e și el un învățător relaxat și extrem de bine pregătit. În prima zi, din păcate, n-am putut zbura din cauza vîntului, însă am avut timp să vorbim și să ne cunoaștem un pic; din ziua următoare am trecut la muncă.

Dimineața discuții, zbor și iar discuții; după-masa muncă în cameră, pînă noaptea. Cu greu mi-a mai rămas timp să mai scriu pe blog, sau de orice altceva. Înregistrările video, cîte au fost (vreo 9 Gb), mi s-au dus odată cu suportul SD pe care le păstram, așa că n-o să mai am niciodată ocazia să îmi revăd primele zboruri din carieră. Și cum tot n-am avut timp, am zis că n-o să mai scriu pînă cînd am ceva consistent de povestit…

Așa că n-am să scriu nici despre prima pantă reușită (urmată de vreo două mult prea joase), nici despre atunci cînd, urcînd după un exercițiu de autorotație m-am trezit că nu mai am habar unde e aerodromul, și cu siguranță n-am să scriu despre atunci cînd, lăsat la așteptare de turn înainte de ultimul rulaj al zilei, Paul m-a pus să fac un viraj de vreo mie de grade la cîțiva metri de iarbă, cu înclinație mare, de am băgat toți popîndăii în boală, și după cîteva minute, amețit („chiaun”, cum se zice la noi), cerînd din nou aprobarea de rulaj, m-am scăpat și am zis „aprobați, totuși, rulajul la hangar pentru delta x-ray”, iar Paul m-a dus la controlorul de zbor să-mi cer scuze (ceea ce am și făcut, pocăit), și nici despre ineditul situațiilor în care am fost obligat (tacit, de Paul) să iau, și eu, niște decizii în zbor…