Mă doare-n cot!

– Mureș tauăr, jó napot, vizer flait 123 et sitier limiț, köszi!

Mă uit în stînga la Ghenadie, nu zice nimic. Mai avem 5 mile pînă la aeroportul din Tîrgu Mureș. În seara de dinainte am pregătit raidul de minim 100 de mile prevăzut în programă, pînă aproape de ora 11 noaptea. Ghenadie a sunat din timp la Mureș și a obținut promisiunea unei autocisterne cu combustibil care să ne facă plinul pentru drumul de întoarcere. Am decolat pe la 8 jumate, tîrîș cu rezervoarele pline și cu centrul de greutate aproape de limite, și metru cu metru am urcat pînă la 5000 de picioare, trecînd munții pe la Valea Dihamului, cu un ușor vînt de coadă.

Controlorul din turnul Mureș ne-a rugat să aterizăm direct la platformă, în dreptul unei alei pe unde avea să vină autocisterna. Ne-am apropiat peste deal din vest, evitînd axul pistei, și am venit la aterizare direct în locul indicat. Dispecerul și cîțiva angajați s-au apropiat curioși imediat după ce am oprit palele rotorului.

– N-am văzut niciodată așa elicopter pitic. De unde veniți cu el?

– De la Strejnic!

– Și cum ați trecut, frate, munții cu jucăria asta?!

Un oficial se apropie cu un clipboard în mînă.

– No, ce elicopter îi ăsta?

– Robinson R22, zicem noi.

– Înmatriculare?

– YR-MDX.

– Tonaj?

Ne uităm unul la altul.

– Zero virgulă șaijdoi, zice Ghenadie rîzînd…

Mîna stîngă îmi tremură, abia pot ține harta cu ea. YR-MDX are o meteahnă: arcul manetei colective, care ar trebui să funcționeze pe post de trimmer, e instalat aiurea și face maneta să coboare singură, dacă n-o susții încontinuu. După o oră și jumătate de încordare, cotul mă doare teribil și toate mișcările deprinse la vechile antrenamente de arte marțiale abia reușesc să-mi redobîndească motilitatea încheieturilor.

Și ce frustrant e să zbori peste 200 de km pînă la tine în oraș, și în loc să mergi acasă să mănînci ceva, să știi că trebuie să zbori înapoi peste munți, ca să iei mașina și să refaci același drum pe șosea!

Autocisterna se apropie, șoferul cuplează cablul de împămîntare la sania elicopterului și se apropie cu furtunul de combustibil. Ghenadie desface capacul rezervorului, dar gura e prea mică pentru tulumba cisternei!

– Da’ nu-ncape, ember, zice șoferul. N-ai pîlnie?

– N-avem! Unde s-o mai ținem și pe aia?

– O sticlă de plastic?

– Nici!

– No stai așa că vin imediat.

După cîteva minute, cu o pîlnie improvizată și un angajat chemat la repezeală cu un extinctor imens la îndemînă, alimentarea începe. Stau cu ochii pe ceasuri și anunț cînd văd fiecare rezervor plin. Mulțumită vîntului de coadă, s-a dovedit că am avut un consum sensibil mai mic decît cel planificat. Mai bine așa decît invers!

Un alt avion e pe panta de coborîre, așa că trebuie să decolăm fără să ne apropiem de axul pistei. Din nou tîrîș, cu centrul de greutate aproape de margini, decolăm de-a curmezișul platformei pe care mi-am cărat de atîtea ori bagajele între terminal și vreun ATR al TAROM, apucăm altitudine și luăm un cap spre Ghimbav.

La 2500 de picioare, aproape de jumătatea drumului, Ghenadie zice:

– 10 minute nu deschid gura, să văd cum te descurci.

Privirea afară, în jur, după repere; după cîteva secunde, înapoi în cabină. Vitezometru, bilă, altimetru, cap, putere, turații; temperaturi, presiuni. Corecții mici, logice. Din cînd în cînd mă uit la ceas și după 10 minute zic:

– Gata, zi.

– Unde-i drumul? zice Ghenadie imediat.

Verific busola și drumul magnetic. Aveam o derivă spre stînga de 1-3 grade, de care fusesem perfect conștient, dar la încă 40 de mile de destinație mi se păruse deocamdată acceptabilă. Îi spun lui Ghenadie.

– Ha! Vezi că o să ajungi să zbori cu pasageri. Și oamenii-s de multe feluri! Mulți o să ți se uite peste umăr, și dacă văd că nu mergi exact pe linie le vei lăsa o impresie proastă, că te mulțumești cu mai puțin decît perfecțiunea. Întotdeauna în zbor trebuie să cauți să fii cît mai aproape de perfecțiune, îmi explică el calm și moldovenește.

La Ghimbav am aterizat pe una dintre platformele libere. În vecinătate era parcat un elicopter grozav, față de care Robinson-ul nostru părea doar un zmeu. Am stat vreun sfert de ceas, ne-am uitat la motor și am pornit peste munți înapoi spre casă.

La Strejnic am ajuns imediat după ora 1, și activitatea deja se încheiase, doar noi mai lipseam din cuibar. Mecanicul-șef ne-a luat în primire iar eu mi-am calculat mental durata totală a zborului: aproape 4 ore!

Am rugat pe cineva să-mi facă o poză și uite ce-a ieșit…

„Eu am făcut bine poza, voi v-ați mișcat!”

Anunțuri

La plimbare

Ieri am început să zbor cu instructorul de navigație, Ghenadie Frecauțan. Fost pilot militar, moldoveanul originar de pe undeva lîngă Bălți e un pilot disciplinat, atent la detalii, foarte prevăzător dar sigur pe el.

După cîteva tururi de pistă împreună, Ghenadie m-a trimis să zbor singur; apoi am făcut puțină pauză și am pornit din nou împreună în zona 4, la nord-vest de Strejnic, unde am făcut viraje și schimbări de altitudine. Pe care m-a pus apoi să le repet singur, sub supravegherea lui prin radio de la sol.

Am decolat, m-am dus în locul indicat și m-am apucat de treabă. Mai întîi viraje la aceeași înălțime, apoi urcări și coborîri în linie dreaptă, apoi viraje în urcare și coborîre. Îmi cere multă grijă și atenție să rămîn acolo unde vreau în timpul virajului, și să păstrez o rată de întoarcere constantă. M-am dat pe cer de unul singur vreo jumătate de oră, făcînd de bine de rău tot ce-am avut eu chef (cu aprobarea lui Ghenadie), apoi m-am înscris în tur de pistă și am venit la aterizare.

Azi a venit ziua raidului în simplă comandă. Ghenadie a decis o rută clasică în școală: Strejnic – Urziceni – Mizil și retur. Aseară l-am pregătit pe hîrtie: navigație, repere, meteo, distanțe, viteze, altitudini, timp, consum, necesar de combustibil, masă, centru de greutate, restricții, documente. Raidul e destul de simplu: drumuri și căi ferate directe, rîuri și distanțe relativ scurte. L-am parcus împreună cu Ghenadie în YR-MDV și m-am străduit să rețin cît mai multe puncte de reper. Pădurea și catedrala din Bucov, punctul de ieșire din zonă; coșul cu flacără care trebuie ocolit; prima și apoi a doua cale ferată, de unde iau capul spre Urziceni; blocurile din oraș cu nodul de cale ferată care despică două cartiere; blocurile lucioase ale Mizilului și pista de probă a tancurilor din apropiere, apoi linia ferată și dealul după care ajung înapoi la Bucov, revenind înapoi în zonă.

Am decolat singurel, fiindu-mi aprobat traiectul direct spre Bucov. Am urcat la 1500 de picioare ocolind frumos Ploieștiul. Am căutat turnul cu flacără și l-am lăsat în dreapta, apoi din toate satele am ales Bucovul de după pădure, cu catedrala și cimitirul în stînga ei. Am cerut ieșirea din zonă și trecerea pe frecvența FIC, București Informare. M-am prezentat, m-am anunțat, am trecut de prima cale ferată zărind-o și pe a doua, apoi am luat capul spre Urziceni și m-am tot dus.

Viteza îmi varia destul de tare din cauza vîntului, și în plus aveam mereu de făcut corecții de altitudine care îmi afectau și viteza la sol. Pînă la urmă m-am trezit mai la stînga decît ar fi trebuit, fără să văd Urziceniul. Am socotit ce-am socotit, am virat la dreapta, am căutat să măresc viteza și am așteptat – din fericire orașul a întîrziat la întîlnire abia cîteva minute. Mulțumit, am virat la stînga spre Mizil, care deja se vedea așa că l-am folosit ca reper vizual direct, controlîndu-mă cu busola și cronometrul, iar de-acolo, așezat frumos între drum și linia ferată, am revenit spre Bucov și, cu aprobarea turnului Strejnic, acasă.

Raidul în simplă comandă a durat doar 30 de minute și mi-a plăcut mult, deși mi-ar fi plăcut și mai mult dacă atmosfera era ceva mai calmă. Mi-e puțin greu să zbor cu elicopterul înclinat sensibil spre dreapta (fără balast) și cu mîna întinsă destul de mult în față, iar trimmer-ul manșei nu mă prea ajută (am încercat o vreme și am renunțat), dar cu nițică atenție mă descurc…