– Mureș tauăr, jó napot, vizer flait 123 et sitier limiț, köszi!

Mă uit în stînga la Ghenadie, nu zice nimic. Mai avem 5 mile pînă la aeroportul din Tîrgu Mureș. În seara de dinainte am pregătit raidul de minim 100 de mile prevăzut în programă, pînă aproape de ora 11 noaptea. Ghenadie a sunat din timp la Mureș și a obținut promisiunea unei autocisterne cu combustibil care să ne facă plinul pentru drumul de întoarcere. Am decolat pe la 8 jumate, tîrîș cu rezervoarele pline și cu centrul de greutate aproape de limite, și metru cu metru am urcat pînă la 5000 de picioare, trecînd munții pe la Valea Dihamului, cu un ușor vînt de coadă.

Controlorul din turnul Mureș ne-a rugat să aterizăm direct la platformă, în dreptul unei alei pe unde avea să vină autocisterna. Ne-am apropiat peste deal din vest, evitînd axul pistei, și am venit la aterizare direct în locul indicat. Dispecerul și cîțiva angajați s-au apropiat curioși imediat după ce am oprit palele rotorului.

– N-am văzut niciodată așa elicopter pitic. De unde veniți cu el?

– De la Strejnic!

– Și cum ați trecut, frate, munții cu jucăria asta?!

Un oficial se apropie cu un clipboard în mînă.

– No, ce elicopter îi ăsta?

– Robinson R22, zicem noi.

– Înmatriculare?

– YR-MDX.

– Tonaj?

Ne uităm unul la altul.

– Zero virgulă șaijdoi, zice Ghenadie rîzînd…

Mîna stîngă îmi tremură, abia pot ține harta cu ea. YR-MDX are o meteahnă: arcul manetei colective, care ar trebui să funcționeze pe post de trimmer, e instalat aiurea și face maneta să coboare singură, dacă n-o susții încontinuu. După o oră și jumătate de încordare, cotul mă doare teribil și toate mișcările deprinse la vechile antrenamente de arte marțiale abia reușesc să-mi redobîndească motilitatea încheieturilor.

Și ce frustrant e să zbori peste 200 de km pînă la tine în oraș, și în loc să mergi acasă să mănînci ceva, să știi că trebuie să zbori înapoi peste munți, ca să iei mașina și să refaci același drum pe șosea!

Autocisterna se apropie, șoferul cuplează cablul de împămîntare la sania elicopterului și se apropie cu furtunul de combustibil. Ghenadie desface capacul rezervorului, dar gura e prea mică pentru tulumba cisternei!

– Da’ nu-ncape, ember, zice șoferul. N-ai pîlnie?

– N-avem! Unde s-o mai ținem și pe aia?

– O sticlă de plastic?

– Nici!

– No stai așa că vin imediat.

După cîteva minute, cu o pîlnie improvizată și un angajat chemat la repezeală cu un extinctor imens la îndemînă, alimentarea începe. Stau cu ochii pe ceasuri și anunț cînd văd fiecare rezervor plin. Mulțumită vîntului de coadă, s-a dovedit că am avut un consum sensibil mai mic decît cel planificat. Mai bine așa decît invers!

Un alt avion e pe panta de coborîre, așa că trebuie să decolăm fără să ne apropiem de axul pistei. Din nou tîrîș, cu centrul de greutate aproape de margini, decolăm de-a curmezișul platformei pe care mi-am cărat de atîtea ori bagajele între terminal și vreun ATR al TAROM, apucăm altitudine și luăm un cap spre Ghimbav.

La 2500 de picioare, aproape de jumătatea drumului, Ghenadie zice:

– 10 minute nu deschid gura, să văd cum te descurci.

Privirea afară, în jur, după repere; după cîteva secunde, înapoi în cabină. Vitezometru, bilă, altimetru, cap, putere, turații; temperaturi, presiuni. Corecții mici, logice. Din cînd în cînd mă uit la ceas și după 10 minute zic:

– Gata, zi.

– Unde-i drumul? zice Ghenadie imediat.

Verific busola și drumul magnetic. Aveam o derivă spre stînga de 1-3 grade, de care fusesem perfect conștient, dar la încă 40 de mile de destinație mi se păruse deocamdată acceptabilă. Îi spun lui Ghenadie.

– Ha! Vezi că o să ajungi să zbori cu pasageri. Și oamenii-s de multe feluri! Mulți o să ți se uite peste umăr, și dacă văd că nu mergi exact pe linie le vei lăsa o impresie proastă, că te mulțumești cu mai puțin decît perfecțiunea. Întotdeauna în zbor trebuie să cauți să fii cît mai aproape de perfecțiune, îmi explică el calm și moldovenește.

La Ghimbav am aterizat pe una dintre platformele libere. În vecinătate era parcat un elicopter grozav, față de care Robinson-ul nostru părea doar un zmeu. Am stat vreun sfert de ceas, ne-am uitat la motor și am pornit peste munți înapoi spre casă.

La Strejnic am ajuns imediat după ora 1, și activitatea deja se încheiase, doar noi mai lipseam din cuibar. Mecanicul-șef ne-a luat în primire iar eu mi-am calculat mental durata totală a zborului: aproape 4 ore!

Am rugat pe cineva să-mi facă o poză și uite ce-a ieșit…

„Eu am făcut bine poza, voi v-ați mișcat!”