Morișcă

După un weekend prelungit cu familia și alte treburi, am revenit aseară la Strejnicu și azi dimineață, încă înainte de 8, Andrei mi-a scris pe YM:

– Gata mailurile?

– Gata!

– Meteo, caietul de briefing și hai la mine!

Am luat starea meteo – ideală pentru zbor, fără vînt, senin și cu presiune în creștere – și caietul și m-am repezit în camera 10.

– Autorotația, faza unu. Ia zi, ce se întîmplă în autorotație dacă-ți crește viteza cu aerul?

Cuget un pic și răspund:

– Scade panta, scade și turația.

– Bun. Ia scrie în caiet, la „verificarea pregătirii”.

O umbră neașteptată

Autorotația e ceea ce salvează elicopterul acolo unde un avion ar fi pus în mare încurcătură, asta pentru că un elicopter poate, în principiu, să aterizeze oriunde este un loc cît de cît plat și accesibil, în timp ce un avion are nevoie de pistă. Practic în autorotație rotorul elicopterului se transformă într-o moară de vînt, palele fiind antrenate de curentul de aer care urcă printre ele pe măsură ce elicopterul coboară, controlat, spre o zonă de aterizare în siguranță. Pentru a asigura efectul de morișcă trebuie ca unghiul de incidență al palelor să fie minim, deci maneta colectivă trebuie lăsată jos. Pe de altă parte, și supraturația este periculoasă astfel că pe tot timpul coborîrii pilotul are sarcina să controleze turația rotorului – chiar dacă cea a motorului scade dramatic sau dispare, fenomen vizualizat cu numele „needle split”, adică separarea acelor pe turometrul comun – mărind sau micșorînd rezistența la aer din pasul colectiv.

Separarea acelor pe turometru, autorotația începe!

Am parcurs teoria fenomenului împreună cu Andrei și am notat pașii autorotației cu recuperare la înălțime, prima fază studiată în școală, sub „indicații metodice”. Mai întîi de toate, carb heat la maxim; apoi pasul jos, într-o mișcare continuă și hotărîtă, dar nu bruscă. Dacă elicopterul e greu, sau după cum dictează turometrul, supraturația se corectează imediat trăgînd ușor pasul; apoi se reduce turația motorului sub 80%, astfel încît guvernorul să se decupleze. Se păstrează încontinuu turația rotorului în zona verde, se asigură o viteză cu aerul de 60-70 de noduri și se privește în exterior, fără a fixa nimic în cabină și cu atît mai puțin solul de sub elicopter. În exercițiul de față facem recuperare cam la 200 de picioare mărind turația peste 80% și revenind cu pasul pentru a opri coborîrea.

În tot timpul autorotației e foarte important să păstrezi atitudinea elicopterului, ceea ce de fapt e destul de simplu… cu condiția să începi cu dreptul. La figurat, și eventual și la propriu. Dacă asieta e corectă din primele clipe, în coborîre elicopterul tinde să o păstreze exact așa cum e, ceea ce dă pilotului o groază de timp să se gîndească la ce are de făcut mai departe.

Am început deci cu un tur de pistă ca să vedem cam cît am uitat în weekend (nu chiar tot!) iar apoi am făcut 3 autorotații, începute la o înălțime de siguranță. La prima am suferit un „sensory overload„; la a doua am început să îmi amintesc ce caut acolo… iar a treia a ieșit relativ acceptabil:

La debriefing:

Mai multă inițiativă!

Acțiuni după priorități: supraturație, viteză, asietă; dacă ceva nu iese, ceri ajutor de la instructor!

Cînd instructorul zice, elevul execută!

Asta cu executarea mi s-a tras după vreo două viraje pe care Andrei mi le-a cerut și, preocupat fiind să-mi recapitulez mental pașii autorotației, au trecut secunde bune pînă cînd am „percutat” și am înclinat discul rotor pe partea indicată…

Anunțuri

Păreri, opinii, măsline...?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s