M-am trezit dimineață devreme, cu gîndul să am timp să mă pregătesc, să mănînc ceva, să dau o raită pe la hangar să mai șed prin elicoptere, dar înainte să apuc să fac ceva din toate astea, sună telefonul.
– Salut Alex, uite avem o mică problemă aici la școală și ne întrebam dacă nu ai vrea să contribui la soluție…
Ce mai încolo-încoace, a trebuit să mă sui în mașină și să merg la București după examinator. Că nu exista nicio mașină disponibilă. După vreo două ore, la întoarcere, dînsul mă întreabă:
– De ce n-ai alimentat elicopterul? Să nu mai pierdem timp acuma…
„Că n-am apucat nici să mănînc”, dau eu să răspund, dar puțina diplomație pe care o am mi-a tras un șut în fund așa că am zis:
– Păi sînt două elicoptere… n-am știut pe care îl veți alege!
Vîntul s-a întețit bine. Mînecile fluturau amenințător iar eu înghițeam în sec. Era genul de vînt pe care, acum vreo 20 de ore de zbor, Andrei și cu mine nici n-am fi coborît din camere.
Alimentăm, fac preflight check cu mare grijă, ne suim în păsăroi, cer pornirea și pornim.
– Mergem la platformă? întreb eu.
– Nu. Hai la Piritex, ca să nu încurcăm avioanele pe-aici. Decolăm direct de-aici.
Cer decolarea direct spre LRPH; dispecerul nu pricepe ce vreau să fac, repet și îmi aprobă decolarea. Urcăm la 600 de picioare și căutăm hangarul firmei Piritex, care au și un heliport.
– Fă o trecere la verticală, apoi un viraj de 180 și aterizăm în fața hangarului!
Ochesc mîneca de vînt de pe numitul hangar: orizontală, plină cu aer. Și orientată în aceeași direcție cu traiectoria ordonată. Deci aveam să aterizez pe o platformă unde nu mai aterizasem, cu vînt de coadă, în timpul examenului practic…
Ajunși jos pe platformă, eram la cîțiva pași de helipad. Ăsta arăta ca scos din cutie: negru, cu vopsele albe și galbene lucitoare. Examinatorul mi-a cerut să rulez pînă la el apoi să aterizez.
– Dar ai grijă unde-l pui, să nu atingi marcajele! zice. Să nu le stricăm!
După vreo 10 minute de exerciții, care au inclus o plimbare la nici un metru deasupra circumferinței cercului (în special dificilă cu vîntul puternic din lateral), mi-a zis:
– Simulăm o decolare din spațiu restrîns. Să zicem că ești într-o pădure. Decolezi perfect vertical 200 de picioare, apoi aterizezi la loc.
Eram cu vîntul în față, știam că avea să mă ajute. Am redus și încălzirea carburatorului, ca să fie mai multă putere, dar chiar și așa eram sceptic. Cu cîteva zile în urmă, încercînd cu Ghenadie niște puncte fixe, același elicopter abia se ridicase un metru și ceva. Trag cu ochiul la examinator: pare să fie chiar mai ușor ca mine! Ridic la punct fix, mai măresc puterea, știind că limita permisă de temperatura de afară era doar la o liniuță distanță.
– Ajută-l cu manșa, vine indicația.
Pompez ușurel cu manșa spre spate, făcînd discul rotor să se încline spre înapoi, în vîntul din față, și să-și mărească vectorul de portanță. Spre surprinderea mea, urcăm constant, dar urcăm, și ajungem repejor la cele 200 de picioare AGL!
– Bun! Acuma jos înapoi în luminiș!
Aici e altceva. La R22 există o limitare cunoscută ca „regula 30/300”, care zice că inelul turbionar (o condiție foarte periculoasă, în care rotorul pierde subit portanța pentru că acționează în propriile sale turbioane) poate apărea la viteze de înaintare cu aerul mai mici de 30 de noduri, dacă viteza de coborîre depășește 300 de picioare pe minut. Viteza față de sol era clar zero, iar cu aerul era dată doar de vînt; dar ăsta avea și el sub 30 de noduri. Deci trebuia să fiu atent cu viteza de coborîre, pentru că e destul de dificil să frînezi coborîrea odată angajată, iar un vortex ring e ultimul lucru pe care îl vrei în timpul examenului (sau oricînd în carieră). Cobor tiptil, cu acul variometrului imediat sub zero. La sol, elicopterul se oprește în pernă; o „înțep” ușor cu pasul și aterizez atent să nu stric marcajele.
– Bravo, ai ieșit din pădure! Decolăm.
Decolez înainte și nici nu apuc bine să cîștig altitudine, că aud în căști:
– Vezi digul ăla de-acolo? Aterizează pe el.
Digul cu pricina era o movilă de pămînt turtită, lată de vreo 2 metri. Am făcut o trecere pe deasupra ca să ochesc un loc, și apoi am făcut un viraj încercînd să vin în vînt. Am aterizat cumva pe movilă, apoi am repetat exercițiul din direcție diferită, dar cu vînt de coadă am venit prea sus.
– Sînt prea sus, zic. Ratez?
– Tu decizi!
– Ratez, zic.
– Foarte bună decizie!
Am repetat apropierea și am aterizat din nou.
– Ajunge pe-aici. Hai înapoi, la Strejnic. Cere voie să lucrăm pe pista de beton; vom face autorotații.
Decolez, ochesc pista de la Strejnic și la intrarea în zonă cer aprobările necesare. Urc continuu pînă la 700 de picioare și mă apropii de pistă cît de cît în vînt.
– La ce viteză facem autorotația? mă întreabă.
– Păi… la 65, scrie în carte, zic eu conștiincios.
– Putem și la 70. Hai!
– Acum? Că nu prindem pista de aici.
– Cînd vrei tu!
Aștept să mă apropii puțin și repet în gînd manevrele. Pasul jos, picior dreapta, recuperez viteza, reglez turația, le țin pe amîndouă pînă jos, plus capul. Stabilizez la 70 de noduri, îmi fac curaj și zic:
– Pană simulată de motor în 3… 2… 1… acum!
Examinatorul ține mîinile aproape de comenzi. Cobor pasul, compensez momentul cu pedala dreaptă, țin viteza, acul turometrului dă să-și ia cîmpii și să zboare singur din cabină. Trag de pas, dar nu destul de brusc, mai trag, examinatorul mă ajută un pic. Trebuie să mă învăț cu mișcarea foarte amplă a manetei colective! Ajungem pe pantă la viteza cerută, aștept să fim jos, încep manevra finală, trag de manșă, trag, trag, și cînd simt că ne înfundăm, îndrept și trag de pas. Exercițiul e cu motor, așa că botul o ia brusc în dreapta, compensez, dar deja sîntem în pernă și trebuie să mai las de pas, așa că acum o ia în stînga, în fine, dau din fund ca la samba și mă opresc, apoi aterizez pe beton.
– Încă una! De data asta la 60 de noduri.
Decolez cu vînt de coadă, întorc, urc, reluăm toată treaba; de data asta trag mai forțos de manetă, ca de frîna de mînă de la Dacia 1300. Ajungem jos și aterizăm.
– Hai pe iarbă, să facem și niște simulări de cedare din punct fix!
Avem probleme cu comunicația radio. Anunț că eliberăm pista dar nu aud niciun răspuns. Mai anunț o dată; tot nimic. Trec cu turnul; tot nimic. Ridic din umeri și mă dau la o parte de pe pistă, și aud cu greu startul:
– Delta-X-ray, nu auziți turnul?
– Negativ, DX, zic eu.
– Dar pe noi ne auziți? mă întreabă, poate în glumă? controlorul.
– Cu 4, DX.
Pe iarbă, am făcut cele două exerciții cerute. Examinatorul se uită la ceas: mai sînt 10 minute.
– Ce-ai chef să faci? mă întreabă șugubăț.
„Să mănînc ceva”, aș vrea să zic. În loc, sugerez:
– Păi… un tur de pistă e bine?
– E bine!
– Dar… în vînt, ca oamenii?
– Ce tot ai dom’le cu vîntul? Nu există vînt. Există doar elicopter. Hai!
Ce aprobarea, fac un tur de pistă „pe invers”, urc ceva mai repede decît ar zice cartea peste pădure, că știu că-s turbulențe pe-acolo. Dar explic de ce fac asta. Ochesc virajele și încerc să-l țin de vorbă pe examinator, poate nu observă că am mici variații de altitudine (dar cu mult în limitele cerute de examen). Vin la aterizare cu vîntul din spate, ochesc o pantă și îmi iese o aterizare aproximativă. De departe, nu cea mai bună din experiența mea. Dar timpul a trecut, așa că cer rulajul la hangar. Așez elicopterul pe poziția 4, cer oprirea și întreruperea, trec prin checklist și opresc motorul.
Examinatorul îmi întinde mîna:
– Felicitări, domnule comandant!
Punct Fix 