Andrei a coborît, a zăvorît ușa pe dinafară, și am rămas singur în elicopter. Paul îl aștepta lîngă camioneta parcată la mîneca de vînt. După cîteva clipe l-am auzit în căști:

– Delta-Victor, control.

– Control, aici delta-victor, răspund.

– Alex, dacă ai totul în regulă, cînd ești gata, poți decola. Pista în serviciu 0-8, vînt 2-3 metri pe secundă.

– 0-8, delta-victor.

Mă uit la ceasuri. Altimetrul, variometrul, vitezometrul arată zero. Turometrele stau frumos în nominal. Orizontul artificial e neutru, presiunea la admisie e scăzută, iar eu țin cu grijă pasul la podea. Temperaturile și presiunea, pe verde. Toate becurile stinse. Trag aer în piept și apăs butonul de emisie.

– Control, aprobați decolarea în tur de pistă pe nord pentru YR-MDV.

– Liber decolarea, delta-victor, răspunde Paul de la treizeci de pași, calm și calmant, cum scrie la carte.

Ridic ușor pasul și aștept. Fără să-mi dau seama, din obișnuință, țin manșa spre spate, și imediat ce devine ușurel, elicopterul lasă coada jos. Corectez imediat și mai ridic nițel de colectiv. Ușor ca o pană (fără instructor, doar cu cele 68 de kg ale mele), libelula se ridică ascultătoare la un metru iar mie mi se pare că stau cu picioarele-n sus. Poziția neutră a manșei e mult în față, acum că centrul de greutate e mai în spate. Rămîn cîteva clipe în punct fix să mă obișnuiesc cu noua atitudine.

Mai trag odată aer în piept, las botul un pic în jos și ciupesc milimetric de pas. Am putere de rezervă cîtă vreau, dar îmi fixez mental liniuța care arată 21 pe manometrul de admisie și decid că acul n-o să se clintească pînă sînt în urcare. Elicopterul ia foarte repede viteză, portanța de translație vine imediat, încep să urc devreme și rapid. Aș vrea să urc cu 60 de noduri ca în carte, dar chiar și cu 70 de noduri la înaintare, tot urc cu 700 de picioare pe minut. Mîna dreaptă îmi stă suspendată nefiresc, e prea în față ca să o pot rezema de genunchi. Încerc să las manșa mai jos dar atunci trebuie să mă aplec după ea și să stau cocoșat. Mă străduiesc să zbor cu mîna întinsă, dar nu mai am finețe în încheietură, iar elicopterul ușurat de instructor e mult mai fîșneț. Urc bălăngănindu-mă într-o parte și în alta ca un lighean pe furtună.

Ajung la 600 de picioare înainte de primul viraj. Aparatul e mai stabil, sau m-am obișnuit eu. Virez și caut o atitudine în care elicopterul să zboare cu 70 de noduri, că așa vreau eu. 60 mi se pare prea puțin, 80 e prea aproape de viteza maximă și m-ar stresa. În plus, aș termina prea repede! Odată găsită atitudinea, cobor ușor pasul pentru că deja mă văd cocoțat pe la 680 de picioare.

În bandă, de cînd am plecat, e gălăgie mare. Niciodată, de cînd zbor la Strejnic sau oriunde, nu am auzit atîta vorbărie. Parcă toate avioanele din școală și de la aerodromul alăturat vor să spună ceva deodată, plus cîțiva oaspeți în zonă. Controlorul de zbor abia răzbește să-i dea fiecăruia ce vrea. Cu greu găsesc puțină liniște și apăs butonul de emisie.

– Control, cu delta-victor.

– Comunică, delta-victor! răspunde Paul instantaneu, de la mai bine de jumătate de kilometru, jos lîngă Andrei.

– Control, la virajul doi, 70 de noduri, 600 de picioare, totul în regulă, delta-victor.

Sînt singur în elicopter! Dar să nu-mi bat prea mult capul cu asta. Am o treabă de făcut și am de gînd s-o fac cît de bine pot. „Ține-ți un parametru constant și îți va fi mult mai ușor să îi reglezi pe ceilalți”, mi-au repetat Andrei și Paul de un milion de ori. Mă uit afară cîteva secunde, apoi arunc o privire pe bord și fac corecții cît mai mici. Încerc să mă bucur de situație. Zbor singur, în sfîrșit! De cîți ani aștept clipa asta!

Prind o mică pauză în gălăgie, mă anunț la virajul trei și cer aprobarea pentru aterizare. Știu că e important să mă apropii corect de ultimul viraj, ca să nu am bătăi de cap acolo. Corectez o ușoară urcare și păstrez acul vitezometrului la 70.

Ultimul viraj! Am ochit platforma din timp. Ies din viraj cu fața la ea, dar cu botul ușurel în vînt. Reduc viteza la 60, ochesc o pantă și încep coborîrea. Trebuie să-l conving să coboare, așa ușor cum e. Urmăresc platforma și răspund mișcării ei pe parbriz cu mîna stîngă. Dacă platforma urcă, urcă și mîna mea. Dacă o ia la vale, las și eu pasul puțin. Probabil nu suficient de fin, căci e nevoie de intervenții pe paloniere mai mari decît îmi aminteam în dublă comandă.

Ajung la calea ferată și la gard cu viteza ușor în scădere și o las să coboare spre 50. „Nu frîna înainte de pernă!” îl aud pe Paul în cap. Aștept să cobor; elicopterul mai vrea sus, așa că îi mai tai elanul coborînd pasul și pierd cîte puțin din viteza de înaintare, dar platforma se apropie totuși suficient de repede. Încerc să filtrez gălăgia din căști, dar trebuie să fiu totuși atent la trafic, că poate fi ceva care mă privește direct. Simt efectul de sol, pot să frînez ceva mai consistent. Ajung la vreo 10 metri înainte de platformă într-o atitudine de rulaj ceva mai rapid, și las elicopterul în voia lui pînă la H-ul mare și alb. „Trec eu, trece și coada”, îmi aud din nou instructorul în cap. Opresc la punct fix și negociez o aterizare așa și-așa. Respir din nou…

– Cînd ești gata, decolezi din nou, delta-victor, îl aud pe Paul în căști. Calm și calmant, cum scrie la carte.

De la capăt! Sus, punct fix, botul jos, pasul fix, urcare, balans, viteză, primul viraj, al doilea, stabilizarea parametrilor, toată lumea vorbește în bandă, uneori unii se suprapun, traficul e în română și engleză căci fix azi avem și piloți străini.

– Please keep communications down, we have a helicopter pilot doing his first solo, aud controlorul de zbor și îi mulțumesc în gînd. Dar nu ajută la nimic; gălăgia continuă neperturbată. Un pilot străin ține neapărat să informeze toată zona ce face el pe platformă, în fața hangarului, ca un comentator sportiv.

– Keep the frequency clear, please, we have a solo helicopter pilot! îl aud și pe Paul insistînd.

Pilotul nu-l bagă în seamă și îi dă mai departe: „We need to do a 360 turn…”

– WHAT YOU NEED TO DO IS SHUT UP! aud în căști și zîmbesc pe sub microfon…

Pe a doua pantă, cam de la jumătate, am început să aud niște pocnete dubioase. După aterizare, Paul mi-a dat direct drumul la al treilea tur.

– Negativ, delta-victor, zic eu. Aud niște sunete pe-aici, haideți să verificați și plec după aia.

Andrei și Paul au zbughit-o spre mine, au deschis ușa, au ascultat, au mirosit și Paul a zis:

– OK, ajunge, dacă ți se pare că ceva e în neregulă, e suficient. Două ture la prima simplă e foarte bine!

Andrei a urcat lîngă mine, am cerut rulajul la hangar și-am aterizat lîngă una din pompe. Paul a sosit cu mașina și mi-a arătat plin de înțeles o grămadă de scaieți din timp pregătită…

M-am ridicat din scaieți cu cîțiva încă insistent conectați la posteriorul meu și am încercat să mă scutur cît de cît, dar s-a dovedit aproape imposibil. Cu fundul roșu și usturimi care mă făceau să umblu crăcănat, dar cu gura pînă la urechi, am dat mîna cu toți cei de față – inclusiv Ghenadie Frecăuțan, instructorul cu care am făcut și Navigație – și fiecare m-a felicitat și a făcut haz de necazul meu din pantaloni.

Am primit apoi insigna cu aripi, pentru care i-am invidiat pînă azi pe toți „simpliștii”. Am ținut-o în palmă și l-am rugat pe Andrei să mi-o aplice:

„Sunetele dubioase” s-au dovedit a veni de la microfonul celeilalte căști, care se lovea de peretele din spate și se auzea în intercom… Mi-a părut rău că din cauza unei alarme false am ratat un al treilea tur de pistă. Chiar mi-a plăcut să zbor singur!

Cît de mulți ani am așteptat ziua asta, și cît de mult mi-am dorit insigna asta!