Am primit licența de pilot de elicopter nr. 29. Asta înseamnă că au mai fost 28 de piloți privați de elicopter, înaintea mea, în România. Douăzeci și opt de articole are acum acest blog, iar acesta va fi deocamdată ultimul.

Scopul declarat al acestui mic „demers jurnalistic” (acuma, la final, am dat-o pe limbaj de lemn) a fost să le dea un indiciu celor care ar vrea să devină piloți de elicopter cu privire la ce trebuie să se aștepte. Și pe voi, ceilalți, să vă facă măcar să zîmbiți, dacă nu să vă deschidă apetitul de cer.

Apetitul meu a fost deschis în 2009 și de-atunci pînă la licența pe care tocmai am primit-o au trecut multe încercări, sacrificii, frustrări și satisfacții. Școala de zbor mi-a marcat viața, familia, profesia. În cartonașul tras în plastic se înghesuie toate orele petrecute în prăfuita stație de autobuz în așteptarea cursei de Sighișoara; toate orele petrecute în gări, ascultînd cărți audio cu Stargate ori citind vreun manual de teorie; toate orele petrecute în tren, cu laptopul în față și înjurînd proasta acoperire a rețelei mobile; toate drumurile cu autobuzul din Iancului pînă la școala din Băneasa; toate porțiile de orez cu Cappy de mere înghițite la KFC, cu cursurile într-o parte și editorul de cod pe laptop în cealaltă parte; toate după-mesele în care munceam dublu ca să recuperez diminețile, toate nopțile începute devreme ca să pot ajunge odihnit a doua zi la cursuri, toate taxiurile de vinerea între Băneasa și Gara de Nord, apoi cele cîteva mii de kilometri însumate în mașină, între Tîrgu Mureș și Strejnic, cu Dream Theater la maxim în boxe ori cu familia sau colegii în căștile telefonului, satele cu barăci pe marginea drumului, serpentinele cu mere și ceapă, țigăncile din parcări, întrecerile la semafoarele din Sighișoara, suta de kilometri plicticoasă pînă la Brașov, depășirile din pădurea Bogății, toate alternativele investigate de a traversa Brașovul cît mai ușor, de și-a luat GPS-ul lumea în cap și a zis că vrea jos, serpentinele Predealului, înghesuiala de weekend, radarele din munți, drumul lărgit de după Câmpina, pustietatea de pînă la Băicoi și valurile pe care asfaltul le face pînă la Ploiești, telefonul acasă înaintea porții de la Strejnic, parlamentările cu portarii pe tema cheii de la cameră, ironiile moldovenilor ieșiți în curte la țigară, mirosul din cameră… Gălăgia din baie, micul dejun improvizat, grija de vînt, discuția dinaintea exercițiului, obiceiul de a merge să dai mîna cu orice ființă umană în rază vizuală… Zborul, debriefing-ul, teoria, prînzul făcut special pentru mine fără făină de grîu, apoi după-masa cocoțat pe scaun în fața ecranului de laptop ronțăind cereale, și drumurile ocazional pînă la supermarket după provizii, și cîte altele!

Am rămas cu datorii în primul rînd familiei mele, care a făcut sacrificii de toate felurile ca eu să-mi împlinesc visul; soția mea a făcut schimburi grele de gărzi grele și singură ori ajutată de rudele noastre a avut grijă de copii… și copiii care mi-au simțit lipsa; dar și vechiului meu prieten, muzicianul și compozitorul Paul Turcu, în a cărui găzduire am stat pe perioada studiilor teoretice, și a cărui companie împreună cu celălalt coleg de apartament, Alex, a fost întotdeauna relaxantă.

Trebuie să mulțumesc și instructorului meu de avion, dl. Ioan Mateiu, care s-a străduit, timp de 27 de ore, să mă învețe aripa fixă. Lui Csabi Pakai care mi-a redat încrederea, cunoscut prin filiera Daniel Țigănaș. Iar odată începută colaborarea cu Școala Superioară de Aviație Civilă, lista se îmbogățește, căci toți cei de acolo, de la directorul general, dl. Adrian Marinescu, la prietenosul și eficientul director de training Sorin Roșca, apoi toți profesorii de teorie dar mai cu seamă cei trei instructori zburători – Andrei Schlangen, Paul Purcărea și Ghenadie Frecăuțan – au vrut ca primul elev al școlii pe acest tip de elicopter să aibă o poveste de succes.

Ultimilor trei li se cuvine mai cu seamă aprecierea mea, pentru că eforturile pe care le-au făcut le-au depășit pe cele pe care ar fi fost obligați să le facă. Mi-au acordat timpul lor personal, au venit să zboare cu mine pe cheltuiala lor, mi-au răspuns la toate întrebările și, cum-necum, m-au făcut apt să trec examenul practic. Pentru care îi mulțumesc d-lui examinator Romeo Constantinescu!

Familia mea de departe și cea de și mai departe (mama mea din Blaj, și familia surorii mele din America), odată ce au aflat – căci am ținut secret cîteva luni bune – m-au încurajat la fiecare pas, s-au bucurat odată cu mine la fiecare reușită și le cer iertare pentru toate emoțiile pe care li le-am provocat… precum și pe cele care vor urma!

Ce va urma? Voi căuta să acumulez ore de zbor și să îmi lărgesc experiența zburînd și pe alte tipuri de elicoptere, inclusiv cu motor pe turbină. Cînd voi avea suficiente ore, probabil voi încerca să devin pilot comercial ori, cine știe? Mi-ar plăcea să fiu instructor. În orice caz…

Greul abia acum începe!

Dragă cititorule, dacă ai răzbit pînă aici, înseamnă că stai bine cu răbdarea! Ce zici, n-ai vrea să devii și tu pilot de elicopter?